Iona
de Marin Sorescu
1968
Aparține perioadei postbelice (teatru parabolă)
Marin Sorescu s-a manifestat în literatura română ca figură de prim rang a generației neomoderniste. Autorul a inovat în domeniul teatrului, construind o serie de piese în care se reflectă ideea desprinderii de formula tradițională a acestui tip de scriere. Autorul afirma că este un adept al antiteatrului: ucid teatrele pentru a face posibilă supraviețuirea lui. Printr-o astfel de formulă, în care absurdul rămâne categoria estetică principală, autorul se înscrie în linia unor mari spirite literare precum Samuel Becket sau Eugen Ionescu.
Piesa Iona este o parabolă a condiției umane dramatice, a omului modern aflat în căutarea identității. Acest text are ca sursă de inspirație parabola biblică referitoare la profetul Iona, fiul lui Amitai. Acesta a fost trimis să propovăduiască în cetatea din Ninive, din cauza faptului că păcatele oamenilor ajunseseră la cer. Iona refuză, ascunzându-se pe o corabie în drum spre Taris, iar Dumnezeu dă o furtună pe mare. Corăbierii înțeleg că Iona este cauza acestei furtuni și îl aruncă peste bord. Acesta este înghițit de către un chit, în burta căruia stă 3 zile și 3 nopți. În acest timp se căiește pentru greșeala față de Dumnezeu, la final Iona fiind aruncat pe uscat.
Drama soresciană
În drama soresciană, autorul a construit o variantă demitizantă a poveștii lui Iona. În timp ce parabola biblică Iona este înghițit din cauza greșelii față de Dumnezeu, în opera soresciană acesta este înghițit fără a avea nicio vină. Se evidențiază astfel absurdul existenței omului modern.
Opera soresciană face parte dintr-o trilogie intitulată în mod semnificativ Setea muntelui de sare. Celelalte două piese ale trilogiei sunt Matca și Paracliserul. Titlul trilogiei este semnificativ, reflectând aspirațiile omului către absolut.
Marin Sorescu realizează o privire modernă asupra convențiilor pe care le presupune textul. Spre deosebire de teatrul tradițional, în care accentul era pus pe construcția conflictului exterior, în teatrul sorescian accentul este pus pe conflictul interior. Totodată, în teatrul lui Caragiale sau Alecsandri indicațiile referitoare la decor erau minime și vizau elemente concrete. În teatrul lui Sorescu, indicațiile scenice pun în evidență existența unui decor abstract. (scena este împărțită în două, jumătate de scenă reprezintă o gură imensă de pește, iar cealaltă jumătate apa și niște cercuri făcute cu creta)
Structura
Textul sorescian este structurat în patru tablouri. Indicațiile scenice de la începutul operei constituie elemente ale metateatrului (teatru despre teatru). Acestea conțin idei referitoare la felul în care trebuie interpretat rolul.
Această piesă constituie o parabolă pe tema condiției omului modern. Acesta, trăind un proces de alteritate, parcurge un drum al regăsirii identității. Autorul însuși indică drept punct de plecare al acestei scrieri ideea de a realiza o operă în care să reflecte condiția omului modern. Știu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Opera soresciană este construită sub forma unui amplu solilocviu dialogat. Acțiunea piesei se axează pe existența unui singur personaj, care apare ipostaziat în mai multe identități.
Încă de la începutul piesei, Iona este înfățișat ca un personaj predispus eșecului. Acesta apare ca un exponent al întregii umanități: ca orice om foarte singur Iona vorbește tare cu sine însuși. Totodată, ratarea personajului se prelungește până în vis. Există o succesiune a viselor, acestea încheindu-se pentru Iona cu o visare a unei fâțe. Pentru Iona, încă de la început marea constituie un simbol al libertății absolute, al împlinirii idealurilor sale. Eșuând în încercarea de prindere a peștelui cel mare, Iona își aduce de acasă un acvariu. Scopul acestuia este să prindă peștii pe care tot el i-a mai prins odată.
Primul tablou
În ansamblul acestei piese, acvariul cu pești îndeplinește o funcție simbolică, reprezentând o metaforă a condiției limitate a omului. Libertatea peștilor din acvariu este înscrisă între anumite limite, așa cum va fi și libertatea lui Iona. Din cauza singurătății, Iona vorbește cu sine însuși, căutând o serie de răspunsuri la întrebările care-i macină existența. În finalul acestui tablou Iona își identifică propria condiție cu cea a peștilor din acvariu. El trăind cu aceștia într-un univers limitat: apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peștii, înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioși. În finalul tabloului întâi este reliefată imaginea simbolică a înghițirii lui Iona de către peștele uriaș, simbol al Leviathanului.
Al doilea tablou
În tabloul al doilea, Iona apare înfățișat în burta primului pește. El are sentimentul existenței sale într-un univers închis și, totodată, pe cel al trecerii timpului. (s-a făcut târziu în mine). Iona, aflat în captivitate, meditează asupra propriei condiții încercând să se salveze. Acesta are sentimentul că lumea s-a îngustat și că este înghițit de viu. Personajul trăiește cu iluzia libertății, însă este nevoit să accepte că acestă libertate este limitată. Acesta își dorește să scape din captivitate (fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să și tac).
Iona meditează atât la lucrurile mărunte ale existenței, cât și la cele majore. Înfierează încercarea omului comun de a se zbate pe parcursul vieții pentru obținerea unor lucruri mărunte. De ce oamenii își pierd timpul cu niște lucruri care nu le folosesc după moarte? Personajul aflat în captivitate dorește să rămână în conștiința eternității printr-un lucru grandios. Anume, el dorește să contruiască o barcă de lemn din stejar geluit în mijlocul mării. Aceasta are scopul de a se odihni pescărușii și vântul, metaforă a nevoii de stabilitate într-o lume instabilă.
În acest timp, Iona încearcă să-și aducă aminte povestea despre cel care a fost înghițit de un pește. Își amintește de prima parte a acestei povești, din care extrage morala că orice om poate fi foarte ușor înghițit de un pește.
Iona apare pe parcursul piesei sub forma mai multor identități: pescar, filosof, poet, țăran, profet. Se evidențiază ideea că personajul este unul arhitip al întregii umanități.
Al treilea tablou
În al treilea tablou al piesei, Iona este înfățișat aflându-se în interiorul peștelui al doilea. Aici a ajuns încercând să spargă cu cuțitul burta primului pește. Autorul construiește aici o metaforă în jurul ideii de lume supusă limitelor. Încercarea individului de a depăși o limită se soldează cu pătrunderea acestuia într-un univers supus altor limite. O serie de elemente simbolice îi guvernează existența în interiorul acestui pește. De exemplu, moara de vânt este un simbol al zădărniciei, zbaterilor lumești. Aceasta trimite cu gândul la Don Quijote, personajul romanului lui Cervantes, care se află în luptă cu morile de vânt, de asemenea simboluri ale zădărniciei.
Totodată, prezența în scenă a celor doi pescari (pescarul I și pescarul II care sunt figuranți și nu au vârstă), ducându-și bârnele în spinare, reflectă asumarea de către umanitate a purtării propriilor destine ca pe o povară.
Iona, aflat în captivitate, meditează asupra condiției sale. El încearcă să-și contrafacă destinul prin implorarea unor noi nașteri. Astfel, gândul personajului se îndreaptă către mama sa, căreia încearcă să-i trimită o scrisoare din captivitate. Povestea sa o scrie pe palmă cu vârful unui cuțit, simbol al suferinței pe care personajul trebuie să o îndure. Pentru a trimite această scrisoare, Iona face o fereastră în burta peștelui, nerecunoscându-și propria dramă (simbol al alienării omului modern).
Al patrulea tablou
În al patrulea tablou, este înfățișat Iona în burta ultimului pește. Aici, el are barba albă și foarte lungă, simbol al trecerii timpului. Acesta vrea să prindă soarele cu năvodul. (altă fațetă a dorinței de cunoaștere a personajului și totodată un simbol al imposibilului). Iona încearcă să parcurgă un drum al regăsirii propriei identități, regăsindu-și casa, școala, părinții, încercând să le dea un nume. Iona încearcă să iasă la lumină spintecând succesiv burțile de pești. Lumea i se pare ca un șir nesfârșit de burți de pești; simbol al imposibilității omului modern de a ieși din captivitate.
Gestul final al personajului, cel al spintecării propriei burți, poate fi interpretat ca un simbol al revoluției lui Iona împotriva condiției umane limitate. Totodată, este o încercare de căutare a adevărului, nu în exterior, ci în interiorul lumii sale. În finalul piesei, personajul piesei se regăsește (mi-am adus aminte: Iona! Eu sunt Iona!). Replica personajului am primit-o bine, dar drumul, el a greșit-o relevă că personajul își percepe existența ca fiind pusă sub semnul unui destin potrivnic, al unei predestinări.
Concluzie
Consider că textul sorescian este o operă literară modernă în care autorul a valorificat într-o manieră demitizantă drama personajului biblic Iona. Personaj sorescian reprezintă un simbol al condiției tragice a omului modern.
În primul rând, modernitatea operei rezidă în importanța pe care autorul o acordă unor elemente scenice care sunt abstracte, dacă ar fi să le comparăm cu acelea din teatru național. De exemplu, decorul în care este plasată acțiunea textului este alcătuit din elemente sumbre. Totuși, acestea au valoare simbolică. Printre ele se regăsesc gura imensă de pește, apa, cercurile făcute cu creta, moara de vânt.
În al doilea rând, originalitatea soresciană se reflectă și prin modul în care este construit personajul. Relevant este faptul că Iona se întrupează în mai multe identități. Este astfel un personaj exponențial pentru întreaga umanitate, Iona fiind o imagine a omului modern.
În concluzie, prin intermediul dramei Iona, Marin Sorescu a creat un teatru de idei mataforic, de tip parabolă, în care accentul a fost pus asupra condiției umane. Iona este un personaj care evidențiază dilemele omului modern, un personaj existențialist care meditează asupra condiției întregii umanități.
