Luceafărul
De Mihai Eminescu
(1883 în „Almanahul Societății culturale
România Jună de la Viena”)
Poem romantic aparținând perioadei marilor clasici
Mihai Eminescu poate fi considerat un pisc al generațiilor de poeți pe care le-a avut literature noastră. Autorul, prin operele sale, a marcat începutul literaturii moderne. Poemul Luceafărul poate fi considerat o capodoperă a creației poetice eminesciene. Opera a fost finalizată în ultima perioadă de creație, cea a deplinei maturități artistice. Pentru realizarea acestei opere, autorul a valorificat diverse surse de inspirație:
Surse folclorice
- Surse folclorice (basmul Fata în grădina de aur cules de către germanul Richard Kunisch în urma unui voiaj în țările române, publicat de către german într-un memorial de călătorie la Berlin în 1861). În acest basm era înfățișată povestea unei fete de împărat, care, izolată de tatăl ei într-un castel, se îndrăgostește de un zmeu. Se sperie însă de nemurirea lui și-l respinge. Pentru a-și împlini iubirea, zmeul merge la Demiurg și-l roagă să-l absolve de veșnicie, dar este refuzat. Întors pe pământ, acesta o vede pe fată îndrăgostindu-se de un muritor. Zmeul se răzbună prăvălind asupra ei o stâncă, în timp ce feciorul de împărat se stinge de durere în „Valea Amintirii”. Zmeul rostește un blestem: un singur chin să aveți: De-o nu muri de-odată.
Eminescu modifică finalul basmului creând prin intermediul lui Hyperion imaginea omului superior care adoptă o atitudine de resemnare. De asemenea, Eminescu valorifică din folclorul românesc mitul zburătorului, prezent în primul tablou al textului. În cadrul acestuia, Luceafărul apare în visul fetei de împărat sub forma unui duh, atât ca înger cât și ca demon.
Surse filosofice
- Eminescu valorifică în construirea poemului său și o serie de surse filosofice. De exemplu, filosofia lui Arthur Schopenhauer exprimată în lucrarea intitulată Lumea ca voință și reprezentare, în care filosoful crea o dinstincție între omul de geniu și omul comun. În viziunea sa geniul se caracteriza prin inteligență, obiectivitate, capacitate de a-și depăși sfera, aspirația către cunoaștere și solitudine. Pe de altă parte, caracteristic omului comun era instinctualitatea, subiectivitatea, incapacitatea de a-și depăși sfera, dorința de a fi fericit și sociabilitatea.
Surse mitologice
- Autorul valorifică în crearea acestui poem și o serie de elemente din mitologia indică, greacă sau creștina. De exemplu, din mitologia greacă este împrumutat numele lui Hyperion, nume care înseamnă cel care merge deasupra. Totodată acesta este prezentat fie ca un fiu al soarelui și al nopții, fie al cerului și al mării.
Pemul este structurat în patru secvențe dispuse într-un mod simetric, fiind o alegorie pe tema condiției nefericite a omului superior. Însuși autorul afirma aici, pe pamânt, nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Primul tablou
Încă din primele versuri este conturat portretul de împărat, acesta evidențiindu-se prin două atribute esențiale. Unul dintre acestea este unicitatea (și era una la părinți). Se remarcă și puritatea, idee reliefată prin asemănarea cu o serie de elemente din sfera astrală sau sacră/religioasă (cum e fecioara între sfinți/și luna între stele). Portretul fetei de împărat evidențiază superioritatea acesteia în plan uman, fata îndrăgostindu-se în vis de Luceafăr. Legătura dintre cei doi este mediată de oglindă, simbol al cunoașterii (și din oglindă luminiș/pe trupu-i se revarsă,/ pe ochii mari, blânzi închiși,/pe fața ei întoarsă)
În plan alegoric, visul fetei de împărat evidențiază aspirația acesteia către absolut și cunoaștere. Totodată, se remarcă încercarea ei de a-și depăși sfera. Pentru împlinirea acestui ideal, fata are nevoie de o formă concretă a existenței Luceafărului. Îl invocă pe acesta printr-o formulă asemănătoare unui descântec. Acesta i se înfățișează în două ipoteze: înger, respectiv demon. Se demonstrează astfel capacitatea lui de metamorfozare. Totodată, este reliefată puterea geniului de a lua forma concretă, păstrându-și în același timp esența superioară.
În prima ipoteză, Luceafărul se întrupează din apă, element primordial. Eminescu valorifică totodată în această secvență motivul literar romantic al mortului frumos (un mort frumos cu ochi vii/Ce scânteie-n afară). Se evidențiază faptul că personajul apare sub forma unui duh. Astfel, autorul reliefează totodată și sacrificiul pe care acesta l-a facut pentru a lua forma concretă.
A doua ipostază, cea demonică, reliefează imaginea Luceafărului, fiu al realului și al nopții. Acesta constituie ipostaza lui neptunică. Portretul Luceafărului în ambele ipostaze este unul romantic. Acesta este înfățișat ca un personaj fantastic, întrupat din elemente ale lumii primordiale. Se reliefează ideea că fata de împărat este incapabilă de a-și depăși condiția și de a-l urma pe Luceafăr în lumea lui, pentru a-și îndeplinii iubirea pentru care îi cere să devină muritor.
Al doilea tablou
Al doilea tablou (strofele 44-64) este construit pe baza unui cadru terestru. Acesta cuprinde încercările pajului Cătălin (Viclean copil de casă) de a o seduce pe fata de împărat. Aceasta își pierde strălucirea pe care o avea în prima parte. Numele ei este asemănător cu al tânărului, sugerându-se astfel compatibilitatea celor doi. Acesta este un stăpân deplin în ceea ce privește arta seducției. Fata de împărat devine o pradă ușoară a tânărului, care este înfățișat în ipostaza de vânător (cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul).
Limbajul este unul familiar, evidențiindu-se inferioritatea celor doi, această secvență având aspect de eglogă idilă cu dialog. În tot acest ritual al seducției, fata acceptă iubirea tânărului (Și guraliv și de nimic,/Te-ai potrivi cu mine),ea păstrând nostalgia astrului.
Al treilea tablou
În al treilea tablou (strofele 65-85) este zborul cosmic al Luceafărului, organizat în mod retrospectiv pe scara timpului, ab linito (începuturile lumii). Prin zborul său, Luceafărul întreprinde în sens invers existența întregii umanități. Este demonstrat faptul că este o ființă superioară, care are acces la tainele universului. Luceafărul este privit aici ca reprezentant atât al geniului, cât și ca parte integrantă a echilibrului cosmic.
Cadrul acestei secvențe este unul eminamente cosmic, zborul Luceafărului fiind proiectat către momentul genezei. În dialogul cu Demiurgul, pe care Luceafărul îl imploră să-l absolbe de nemurire, anihilându-i condiția eternă pentru a-și îndeplini în plan terestru iubirea față de fata de împărat, Luceafărul îl numește Părinte. Se reflectă astfel condiția sa de fiu al lui Dumnezeu și totodată recunoașterea unei ierarhii cosmice. Dialogul cu Demiurgul reflectă parcurgerea unui proces de cunoaștere prin intermediul acestui drum inițiatic. Tatăl ceresc îl face să conștientizeze că este esența eternă a universului și că nu-i poate anihila eternitatea pentru a-și îndeplini o oră de iubire alături de fata de împărat.
Demiurgul îl numește Hyperion, făcându-l să conștientizeze că este superior lumii în care aspiră să-și împlinească iubirea. Îi relevă astfel crudul adevăr al distanței dintre condiția umană, fragilă, și condiția eternă a lumii sale.(numele Hyperion este semnificația – cel care merge pe deasupra).
Al patrulea tablou
În al patrulea tablou (strofele 86-88) se îmbină terestrul/cosmic. Se conturează revenirea lui Hyperion în sfera celestă (în locul lui menit din cer/Hyperion se întoarce). Această sintagmă ilustrează ideea că este predestinat eternității.
Finalul
Finalul poemului este o ataraxie de tip schopenhauerian. Hyperion se retrage din lumea terestră, dezgustat de rapiditatea cu care se înfiripă idila dintre Cătălin și Cătălina, într-un cadru paradisiac protector. Cei doi îndrăgostiți încep să-și semene unul altuia, regresând pe scara umanității. Miroase florile-argintii/Și cad, o dulce ploaie,/ Pe crestele-a doi copii. Cu plete lungi, bălane.
Fata este numită de Hyperion chip de lut, aceasta fiind o ființă fragilă, efemeră. În ultima strofă se evidențiază distincția dintre existența umană (omul comun este supus hazardului) și existența omului superior. Se crează o antiteză între cercul strâmt al lumii obișnuite și infinitatea lumii lui Hyperion, desemnată prin sintagma lumea mea.
Hyperion se autodefinește în ipostaza sa de geniu, nemuritor și rece, atributele esențiale ale geniului romantic fiind eternitatea și obiectivitatea.
