O scrisoare pierdută

O scrisoare pierdută

De Ion Luca Caragiale

1884

Comedia este o operă literară aparținând genului dramatic. Acțiunea este construită pe baza unor situații menite a stârni râsul, de regulă finalul textului fiind unul fericit.

Ion Luca Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici. Autorul operei O scrisoare pierdută se individualizează prin crearea a două universuri literare distincte. Pe de o parte, este cel al operelor dramatice în care nota dominantă este comicul. Pe de altă parte, universul prozei în care autorul manifestă interes față de investigația psihologică.

Capodopera comediilor carageliene o reprezintă O scrisoare pierdută. Acesta pornește de la un eveniment real, și anume cel al farsei electorale din anul 1883. Textul este structurat în 4 acte. Acțiunea este plasată într-un mod simbolic în capitala unui județ de munte în zilele noastre. Astfel, prin intermediul acestei comedii Caragiale realizează o satiră virulentă la adresa clasei politice a vremii sale.

Intriga acestei piese o constituie încurcătura care se produce prin pierderea uneo scrisori de dragoste. Aceasta este trimisă de către prefectul județului, Ștefan Tipătescu, amantei acestuia, Zoe Trahanache, soția lui Zaharia Trahanache, prieten al acestuia și totodată prezident al tuturor comitetelor și comițiilor din urbe. Această scrisoare este folosită pe fondul derulării alegerilor pentru funcția de deputat, drept armă de șantaj politic. Cel care o folosește este șeful opoziției locale, Nae Cațavencu.

Actul I

Piesa se deschide brusc, cu o discuție aparent banală pe marginea unui articol de ziar din Răcnetul Carpaților. Publicația este condusă de către Nae Cațavencu. La această discuție participă prefectul Ștefan Tipătescu și polițaiul orașului, Ghiță Pristanda. Această secvență profilează intriga piesei, prin configurarea unei anumite secvențe ale conflictului. Astfel, în acest articol era denigrat Tipătescu, acesta fiind numit vampir. Deodată s-a anunțat și faptul că urma să fie publicat un document compromițător, care viza persoane importante din partidul de guvernământ.

Tensiunea dramatică este sporită de faptul că Pristanda îi dezvăluie lui Tipătescu o anumită întâmplare la care a fost martor. Acesta a spionat casa lui Nae Cațavencu, auzind o discuție la care Nae participă împreună cu dăscălimea. În discuție se spunea despre faptul că posedă un documnet compromițător la adresa prefectului, document ce urma să fie publicat în ziarul opoziției locale. Acest fapt este valabil în cazul în care nu ar fi fost susținută candidatura lui Cațavencu. Ițele intrigii sunt dezvăluite odată cu intrarea în scenă a lui Zaharia Trahanache (scena III, actul I). Acesta îi prezice lui Tipătescu faptul că a fost invitat de către Cațavencu la redacția ziarului său să-i prezinte un document compromițator. Documentul este o scrisoare de dragoste, a lui Tipătescu, către Zoe, soția lui Trahanache.

Reacția lui Tipătescu reliefează vinovăția acestuia (devine livid și totodată nervos) trimițând pe Pristanda să-l aresteze pe Cațavencu. Din arest, Cațavencu este scos din porunca lui Zoe, acesta încercând să reliefeze restituirea scrisorii. Cațavencu cere în schimbul acesteia să fie ales deputat și ca atare să fie susținut de către partidul de guvernământ.

Actul II

Actul II începe cu o discuție purtată de Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu, cu privire la posibillele voturi pe care le-ar putea obține partidul lor în alegeri. Pe parcursul acestei discuții este dezvăluit modul în care se petreceau anumite abuzuri politice. Spre exemplu, forțarea cetățeanului Ienache Liripeanu fără drept de vot să voteze cu partidul de guvern. În contextul acestei discuții, Farfuridi, cel care urma sa fie propus de către partidul de guvernământ drept candidat pentru funcția de deputat, acuză pe Trahanache de trădare. El se bazează pe faptul că acesta a fost văzut în vizită la Cațavencu.

Zoe încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte candidatura lui Cațavencu, dar se lovește de sufletul acestuia. În momentul în care, apelând la o serie de trucuri din arsenalul feminin, Zoe reușește să-l înduplece pe Tipătescu să accepte candidatura lui Cațavencu, se produce o lovitură de teatru care generează o surpriză de proporție. De la centru este trimisă o depresă, prin care se cere partidului de guvernământ să susțină în alegeri un candidat trimis de acesta, anume Aganiță Dandanache. În acest context, Farfuridi și Brânzovenescu sunt bucuroși că rivalul a pierdut. Cațavencu devine însă amenințător, iar Zoe de asemenea amenințată că va lupta contra guvern.

La sfârșitul actului II al comediei O scrisoare pierdută, Caragiale ezită în a-l face învingător pe Farfuridi sau Cațavencu. Consultându-și prietenii, aceștia optau pentru una sau alta dintre cele două variante. La scurt timp însă, Caragiale le-a împărtășit că a găsit o soluție. Anume, un al treilea personaj, caracterizat ca fiind mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu.

Actul III

Actul III – dramaturgul evidențiază caracterul hilar al mascaradei electorale produse, fiind evidențiate discursurile celor doi contracandidați, Farfuridi respectiv Cațavencu. Discursul lui Farfuridi este construit pe baza unor idei retrograde, tema discuției fiind modificarea legei electorale.

Farfuridi, prin acest discurs, dă întreaga măsura prostiei sale, fiind incoerent. Concluzia discuției se axează pe o serie de nonsensuri. din două, una dați-mie ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo și anume în punctele esențiale.

Spre deosebire de acest discurs, cel al lui Cațavencu captează audiența. Deși este un spirit demagogic, intervenția sa este axată pe ideea de progres. Pentru a capta atenția, Cațavencu plânge, spunând că se gândește la țărișoara sa.

Se creează în acest sens o situație hilară, având în vedere că la sfârșitul adunării este anunțat drept câștigător Agamiță Dandanache. Cele două tabere se încăierează, în această încăierare pierzându-și pălăria Nae Cațavencu. În căptușeala pălăriei se afla scrisoarea.

Actul IV

Actul IV evidențiază intrarea în scenă a lui Agamiță Dandanache. Personajul își dezvoltă strategia electorală, similară cu cea a lui Cațavencu.

Intrarea lui Dandanache în scenă este dezvăluirea celei de-a doua intrigi de la nivelul piesei, prin apariția celei de-a doua scrisori. Dandanache posedă, la rândul său, tot o scrisoare de șantaj, tot o scrisoare de dragoste. Spre deosebire Cațavencu, personaj care este dispus să renunțe la scrisoarea compromițătoare în momentul în care este ales, Dandanache folosește această scrisoare. El o păstrează ca etern instrument de șantaj. Situația se lămurește în momentul în care reintră în scenă cetățeanul Turmentat, care îi aduce scrisoarea lui Zoe. Aceasta îl pune pe Cațavencu în situația umilitoare de a conduce manifestația în cinstea celui ales. Îl încurajează, spunându-i: fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră.

Opera se încheie cu o petrecere generală, pe parcursul căreia toate personajele implicate în conflict se împacă. Replica finală Curat constituțional! Muzica! Muzică! aparține lui Pristanda, subliniind ridicolul situației. Finalul piesei nu este, așa cum s-ar crede, unul fericit. Din potrivă, este unul nefericit, având în vedere că nicio valoare, nicio virtute triumfă.

Nota distinctă a operei o reprezintă comicul ca modalitate de reliefare a defectelor umane.

Surse ale comicului în O scrisoare pierdută

1.De situație

Rezultă din conturarea unor situații comice precum pierderea și găsirea succesivă a scrisorii. Scrisoarea are un traseu sinuos, fiind pierdută de Zoe, găsită de cetățeanul turmentat care i-o restituie Zoei. El este ademenit cu băutură, este furată și folosită ca instrument de șantaj în încăierarea electorală. Nae o pierde și este găsită din nou de cetățeanul turmentat, care în final i-o restituie andrisantului.

Prezența unor scheme aparținând literaturii clasice, precum încurcătura (pierderea scrisorii în momentele cheie), coincidența (Cațavencu și Dandanache ajung candidați pe baza acelorași mijloace), evoluția inversă (Zoe este umilită de Cațavencu cât are scrisoarea, iar în finalul piesei acesta este umilit de către Zoe după ce scrisoarea ajunge la ea).

Confuzia (quiproco) – Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu Trahanache, considerându-l pe Tipătescu soțul Zoei.

2.De caracter

Pe baza valorificării unor tipologii clasice, tipuri umane reprezentative reflectând existența unor vicii umane:

Tipătescu – tipul donjuanului;

Pristanda – tipul servilului, raissoneur-ul;

Trahanache – tipul încoronatului simpatic;

Zoe – tipul adulterinei;

Cetățeanul turmentat – tipul alegătorului manevrat de către cei aflați la putere după bunul plac;

Cațavencu – tipul demagogului;

Farfuridi – prostul fudul;

Dandanache – prostul peltic.

3.De nume

Caragiale continuă linia deschisă de Alecsandri în ceea ce privește inventivitatea cu care construiește numele personajelor.

Tipătescu – provine de la tip, desemnând tipul primului amorez;

Pristanda – provine de la un joc moldovenesc în care se dansează după cum ordonă cineva. În piesă, se ghidează după cum îi ordonă Tipătescu și Zoe;

Farfuridi și Brânzovenescu – alcătuiesc cuplul comic, fiind inseparabil prin aluzia culinară a numelor și prin lichelism;

Zoe – nume de extracție joasă, de mahala, precum moralitatea ei;

Zaharia Trahanache – sugerează zahariseala, caracterul decrepit al personajului. Trahanache provine de la „trahana”, o cocă moale care se modelează ușor, pe acesta modelându-l de fapt propriul interes;

Cetățeanul turmentat – nu are nume, el ilustrând majoritatea inconștientă a alegătorilor. Aceștia sunt îmbătați cu vorbe, fiind manipulați de cei aflați la putere;

Cațavencu – în două moduri, provenind fie de la substantivul cață (persoană care vorbește foarte mult, acesta fiind tipul demagogului)., fie de la cațavică, o haină în două fețe, la fel cum dublicitor este comportamentul lui);

Agamiță Dandanache – provine de la diminutivul luptătorului grec Agamemnam, cuceritor al cetății Troia. Diminutivarea reliefează caracterul meschin al personajului. Dandanache vine de la dandana, intrarea personajului în scenă provocând o încurcătură;

4.Comicul de limbaj

Rezultă din frecvența greșelilor de vocabular;

Pronunția greșită (famelie, plebicist, remumerație);

Etimologie populară (Cațavencu înțelege prin capitalist – locuitor al capitalei; liber – schimbist – persoană flexibilă în concepții)

Contradicția în termeni (după lupte seculare care au ținut aproape 30 de ani – Cațavencu; 12 trecute fix – Farfuridi);

Asociații incompatibile de termeni (industria noastră este admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipsește cu desăvârșire);

Nonsens (ori să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască primesc, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele esențiale);

Truismele – adevăr de la sine înțeles (un popor care nu merge înainte stă pe loc.);

Exprimarea paralixă (eu care cu familia mea de la patusopt.)

Ticuri verbale (curat – Pristanda, ai puțintică răbdare – Trahanache, dați-mi voie – Farfuridi, eu pentru cine votez – cetățeanul turmentat, neicușorule, puișorule – Dandanache, familiar cu toată lumea);

Nepotrivirea rezultă din interferența unor registre stilistice diferite. De exemplu, Cațavencu i se adresează lui Pristanda pe un ton familiar, pentru ca mai apoi să i se adreseze într-un mod avocățesc.