Testament
De Tudor Arghezi
(1927, volumul Cuvinte potrivite)
În literatura noastră, Tudor Arghezi (autorul operei Testament) s-a manifestat ca un spirit inovator. Pe de o parte, a fost un continuator al drumului deschis de către Eminescu pe linia magiei cuvântului. Pe de altă parte, a fost un deschizător de drumuri a cărui operă, cuvântul, dobândește un rol central. Poetul este considerat de către critica literară un „alchimist al verbului”.
Complexitatea tematică a operei argheziene evidențiază existența unor voci lirice distincte. Arghezi a abordat în creația sa câteva teme fundamentale, de la cea a căutărilor religioase, la cea a iubirii, a jocului și, nu în cele din urmă, cea a creatorului și a creației.
Poemul Testament poate fi considerat o artă poetică a lui Arghezi, această creație fiind așezată în fruntea volumului de debut.
Arta poetică este un text în care autorul își exprimă, prin intermediul versurilor, propria concepție despre rolul poetului și a poeziei.
Titlul poemului este unul semnificativ. Acesta trimite cu gândul la ideea de act juridic prin care o persoană lasă urmașilor săi o moștenire materială pe care să o stăpânească după trecerea lui în neființă. Totodată, face trimitere și la valențele biblice, desemnând învățăturile creștine cuprinse în cele două părți ale Bibliei: Vechiul și Noul Testament.
La nivelul textului, Arghezi păstrează valențele ambelor sensuri. Testamentul reprezintă în textul său o metaforă centrală, cartea care desemnează, în sens larg, ideea de creație.
Secvențe poetice
Poemul arghezian este structurat în câteva secvențe distincte.
Prima secvență
În prima strofă, eul liric se adresează unui fiu spiritual desemnat prin intermediul apelativului fiule. Acestuia îi lasă un bun de preț și anume cartea.
În primele două versuri se reflectă o anumită retorică a modestiei. Prin intermediului adverbului decât, eul liric minimalizează substanțialitatea darului pe care îl lasă urmașilor săi: Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/Decât un nume adunat într-o carte. În această strofă, eul liric evidențiază întregul drum al generațiilor înaintașilor săi. Acest drum a făcut posibilă apariția cărții ca obiect cultural.
Prin intermediul epitetului metaforic seara răzvrătită se reliefează ideea de răzbunare în plan estetic. Astfel, cartea este o modalitate de eliberarea a neamului în plan spiritual și totodată o legătură între generații. Generația trecută este caracterizată prin suferință, iar cea viitoare este caracterizată prin dorința de propășire spirituală. Poetul evocă întregul drum plin de dificultăți, de obstacole în ceea ce privește evoluția cărții. Sintagma prin râpi și gropi adânci evidențiază aceste obstacole pe care generațiile anterioare le-au întâmpinat în încercarea de a ajunge pe o treaptă superioară de civilizație.
În finalul acestei strofe, eul liric definește cartea ca fiind o treaptă, simbol al evoluției unui popor în plan spiritual.
A doua secvență
A doua strofă a poemului, care constituie și al doilea tablou al poeziei, este construită asemenea sub forma unui monolog liric adresat eului liric, fiului spiritual. Eul liric evidențiază valoarea sacră a acestei cărți care trebuie venerată datorită faptului că scrierea ei s-a întemeiat pe suferința generațiilor trecute.
Cartea este denumită de către eul liric hrisov, termenul având o serie de conotații stilistice. Acesta trimite cu gândul la primele scrieri istorice, documente de o foarte mare însemnătate. În paginile acestei cărți se reflectă o anumită sursă de inspirație, și anume trecutul istoric. Acest moment ar trebui să constituie pentru un poet un blazon pe care să îl respecte. Poetul se autodefinește ca având obligația morală de a cuprinde aceste generații prin arta cuvântului între paginile cărții. Astfel, înaintașii sunt robi care trăiesc spiritual în sufletul eului liric (al robilor cu săricile, pline/ de osemintele vărsate în mine…).
A treia secvență
A treia secvență poetică reliefează ideea unei poetici a transformării. Poetul se autodefinește ca deschizător de drumuri în ceea ce privește evoluția spirituală pe care trebuie să o parcurgă neamul său. Evoluția este reprezentată în mod simbolic prin înlocuirea sapei cu condeiul și a brazatei cu călimara. Acesta devine conștient de faptul că evoluția spirituală, reprezentată în mod simbolic prin intermediul instrumentelor scrisului, nu a fost posibilă decât prin valorificarea și prețuirea trudei pe care au depus-o generațiile. Astfel, Arghezi se autodefinește ca un poet faber, ca un magician al cuvintelor. El este capabil să redea cuvântului simplu funcția estetică (graiul lor cu îndemnuri pentru vite). Această idee este reliefată prin intermediul epitetului metaforic cuvinte potrivite.
În acest poem, Arghezi își dovedește modernitatea la nivelul gândirii poetice, valorificând conceptul de estetică a urâtului de influență baudelairian. Transfigurarea urâtului în estetic se reliefează în mod simbolic prin intermediul unor elemente precum zdrențe, bube, mucegaiuri, noroi, o cară, cenușă (elemente din sfera urâtului). De asemenea, se realizează și prin icoane, coroane, Dumnezeu de piatră, frumuseți, prețuri noi (elemente ce aparțin sferei frumosului).
În viziunea lui Arghezi, apariția cărții marchează realizarea unei mutații la nivelul întregii generații. Convertirea urâtului în valori de preț este posibilă în poezie. Astfel, poetul devine dator să supună cuvântul găsit după o muncă de căutare, de selecție, de transformare, astfel încât să corespundă intențiilor sale artistice. Intensitatea trudei pe care o depune poetul se reliefează la nivelul textului prin intermediul hiperbolei mii de săptămâni. Este ilustrată astfel și imaginea luptei cu materia cuvântului pentru a o transforma în spirit. Astfel, poetul are puteri demiurgice. Pentru acesta, cartea reprezintă o perpetuă raportare la generațiile de înaintași care s-au jertfit pentru ca urmașii să poată evolua spiritual (Am luat cenușa morților din vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de piatră).
A patra secvență
A patra secvență a poemului evidențiază valorificarea esteticii urâtului de către autor. Aceasta se realizează prin intermediul versurilor Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi. În viziunea lui Arghezi, poezia exprimă, pe lângă ideea de frumos și o serie de scopuri sociale. Răzbunarea suferințelor din trecut se face prin intermediul artei (Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiat). Aici vioara devine un simbol al lumii artei, evidențiind ideea că poezia are și un scop eliberator.
Poetul își manifestă încrederea în valoarea transformatoare a artei. Lumina reprezintă elementul simbolic al acestui progres spiritual: E îndreptățirea ramurei obscure/ Ieșită la lumină.
Ultima secvență
Ultima secvență a poemului, alcătuită din ultima strofă evidențiază definirea artei ca rol al îmbinării harului divin. Este exprimat metaforic prin intermediul sintagmei slava de foc și totodată al trudei artistului, figurată prin intermediul sintagmei slava făurită. Eul liric se autodefinește ca fiind un continuator al generațiilor de înainte. Acesta apare tot în ipostaza de rob (spre deosebire de robia socială a înaintașilor, poetul rezonând cu aceștia, devine truditor al cuvântului). Totodată, poezia devine bici, forța cuvântului demascându-i pe vinovați (Biciul răbdat se întoarce în cuvinte).
Concluzie
Consider că poezia Testament, de Tudor Arghezi, este o creație literară modernistă, autorul ieșind din tiparele poeziei tradiționale printr-o anumită concepție artistică.
În primul rând, latura modernistă a creației se reliefează prin structurarea în strofe cu număr inegal de versuri. Este de asemenea întărită prin înclinația creației unor metafore generale, a unui limbaj eterogen din punct de vedere stilistic. De exemplu, alături de sintagme care conțin cuvinte din sfera urâtului (zdrențe, negi, bube, mucigaiuri, noroi) se dezvoltă un câmp semantic al ideii de frumos, reliefat prin: icoane, dulce, frumusețe, lumini.
În al doilea rând, Arghezi inovează în poemul Testament și la nivelul ideii poetice. El valorifică pentru prima dată în literatura noastră estetica urâtului. Relevant este faptul că una dintre trăsăturile sitaxei argheziene o reprezintă dislocarea topică. Aceasta este realizată pe baza unor îmbinări preașteptate de cuvinte (al robilor cu sarcile, pline/ De osemintele vărsate în mine). Astfel, se realizează o ambiguitate poetică.
În concluzie, prin intermediul poemului Testament, Tudor Arghezi a conturat o creație în care a realizat într-o manieră modernă un elogiu al creației și al creatorului ei. Valoarea testamentară a ei continuă drumul deschis de către Enăchiță Văcărescu pe această linie.
